| lyric | Lu ciel'é chiuse la muntagne, le fòjje gialle casche a un’a une e si còjje l’ulive e la compagne, tra la nebbie, aresòne de canzune. Sempre sta nebbie, amore, gna so còjje l’ultive e casch’a l’àlbere le fòjje!
’N cìm’a na scale ci sta na fijòle che m’mézz’a l’âtre voci fa da prime e gna vulèss’aretruvà lu sole s’aàlz’aàlze e se ne va chiù n’cime. Ah chela voce che fa da suprane, amor’amore, falle cantà piane!
Le fòjje fa nu piante pe’ la vie e lu cant’aresòne entr’ a lu core gne nu salùt’ afflitte, gne n’addie die tante cose biélle che si more, di tante care nuode che s’asciòjje, amore, tra lu piante de le fòjje! |